Inaugurăm o serie de articole despre oameni de cultură şi stiinţă ai judeţului Vâlcea care ne fac mândri că suntem vâlceni nativi sau adoptaţi de acest pământ. Cred că este nevoie mai mult decât oricând de modele, de valori, la care să ne raportăm în vâltoarea acestori vremuri care curg prea repede prinzându-ne în vârtejul lor şi făcându-ne să uităm sau să nu vedem şi deci să nu mai preţuim valorile care dau vieţii sens. Pentru că destinul m-a purtat în zona Bălceştiului am să încep prin a prezenta o scurtă biografie a celui care a fost Petrache Poenaru.
Cunoscut îndeosebi ca inventator al „condeiului portăreţ”, adica stiloul, invenţie recunoscută de Academia Franceză în anul 1827, Petrache Poenaru a fost un ctitor al învăţământului, traducător, scriitor şi om politic.
Născut la 10 Ianuarie 1799 în satul Beneşti, comuna Bălceşti, moare la 2 Octombrie 1875 în Bucureşti. Până la vârsta de 5 ani este crescut în sânul familiei, după care este încredinţat unor instructori pentru alţi 5 ani timp în care va învăta limba greceasca „că mai să uite limba lui materna”. La 13 ani intră ca bursier la şcoala Obedeanu din Craiova după care intră copist la cancelaria din Craiova a Episcopiei Râmnicului. Recomandat în 1818 mitropolitului Dionisie Lupu care era şi efor al Şcoalelor la Bucureşti, este înscris la Şcoala Domnească de la Sfântul Sava cu drep de a servi masa şi a locui gratuit. În paralel cu şcoala înfiinţată de Gheorghe Lazăr urmeaza cursurile Academiei Greceşti. Din 1819 este numit profesor la Sf. Sava în locul lui Eufrosin Poteca, unde introduce noi metode de predare.
Un lucru mai puţin cunoscut de către contemporani este acela că în anul 1821 la recomandarea marilor boieri cărturari Iordache şi Grigore Otetelişteanu, prieteni cu Tudor Vladimirescu, tânărul Poenaru devine omul de încredere al lui Tudor, ca secretar încorporat în cancelaria cu cei mai de seamă oameni, precum Geani Orăşanu, Ioniţă Creţescu şi Ghiţă Aurel.
Este cel care iniţiază „Foaia de propagandă” a armatei lui T. Vladimirescu considertă a fi primul ziar românesc, de asemenea tot el concepe forma actuală a Tricolorului National, după modelul francez, folosit pentru prima dată de pandurii lui Tudor şi preluat ulterior de revoluţionarii paşoptisti (1848).
La 14 Mai 1821, împreună cu Episcopul Ilarion şi G. Orăşanu merge la Leybach unde prezintă la Congres protestul contra cruzimii eteriştilor. Insă pentru că la 27 mai 1821 Tudor este omorât mişeleşte, Petrache Poenaru nu mai revine în ţară, ia drumul pribegiei înscriindu-se din 1822 la Şcoala Politehnică din Viena, la Academia Universităţii din acelaşi oraş cât şi la cursuriel Facultăţii de Filosofie unde învaţă limba franceza şi italiană.
Petrache Poenaru a participat şi la Revoluția de la 1848 A semnat "P. Poenaru" pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de "Ioasaf Znagoveanu" și "C. Bolliac"
În 1824 revine în ţară unde obţine o bursă de 2500 de taleri pe an, timp de 4 ani, iar în 1825 devine student al Şcolii Politehnice din Franţa. Aici studiază cu multă atenţie în timpul vacanţelor de vară meseriile de prelucrare a pieilor, a lânii şi a inului, a morilor umblătoare prin puterea apei, a maşinilor pentru fabricarea zahărului, a plugurilor şi a altora specifice ţării noastre.
Este primul român care a călătorit cu trenul pe primul „drum de fier” ce lega Liverpool de Manchester, iar în 1831 spunea printre altele: „Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încarcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi…”
Reîntors în ţară în anul 1832 după mai mult de 27 de ani de şcoală în ţară şi în străinătate cu o multiplă experienţă de viaţă şi intelectuală este numit profesor de fizică şi geometrie la Colegiul Sf. Sava.
În calitate de director al Eforiei Şcoalelor, întocmeşte un „Regulament al şcolilor pentru organizarea învăţământului” care va fi ataşat Regulamentului Organic (legea supremă în Principate).
Tot lui i se datoreză înfiinţarea Seminarului Central din Bucureşti, a seminariilor din Buzău, Argeş şi Râmnic, a Societăţii de Agricultură a României şi de asemena unui număr mare de şcolii la sate cât şi a bibliotecilor săteşti anexate acestora. Desfăşoară şi o importantă activitate publicistică sprijinind tipărirea unor manuale şcolare – Gramatica, Caligrafia, Istoria Sfântă şi Geografia Mica. În anul 1839 reuşeste să convingă autorităţiile să cumpere o tipografie din Franţa cu care se tipăresc manuale şcolare şi „carţi folositoare norodului”.
Ca şi activitate politică după anul 1842 joacă un important rol în urcarea în scanul domnesc a lui Gheorghe Bibescu, face parte împreună cu Cezar Bolliac din Comisia pentru eliberarea ţiganilor, iar dupa 1850 ocupă diferite funcţii atât in Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Afacerilor Externe – mare agă şi Ministerul „Dreptăţii”. În 1872 este ales preşedinte al Societăţii Academice în locul lui I. H. Rădulescu.
Ceea ce cu toţii ar trebui să reţinem este faptul că o asemenea personalitate a ales să-şi valorifice experienţa dobăndită si să-şi desfasoare imensa activitate culturală şi ştiiţifică intr-o ţară la aceea vreme puţin dezvoltată, fără indepedenţă, neunită dar care era ţara sa. Deasemenea ar trebui să mai reţinem că oamenii aleşi să se ocupe de „trebile ţării” obligatoriu ar trebui ca mai înainte să „dovedească ” şi dupa aceea sa „cărmuiască”.
