Controverse si nestiute despre "pandurul" Tudor Vladimirescu (articol preluat integral de pe HISTORIA.ro)
„- Locuinţa mea de vară e la ţară... Ah, ce frumoasă e!
- De Eminescu, mi se pare.
- O fi de Coşbuc… Şi ăla zice că le face frumoase... De cine e? Că dumneata trebuie să ştii.
- De Tudor Vladimirescu.
- Vezi, ştiam eu că e un domnitor... Dar nu ştiam cum îl cheamă”.
Aparent, crasa incultură a personajelor evocate cu atâta talent de Gheorghe Brăescu în deja celebra schiţă „Carré de dame” ne poate provoca doar râsul. Şi totuşi. Dacă madam Protopopescu îl transferă cu nonşalanţă pe Tudor Vladimirescu din regnul politic în etericul tărâm al poeziei, partenera ei de poker pare a fi victima unei confuzii nu mai puţin vinovate, încadrând oarecum personajul în domeniul istoric, dar atribuindu-i o calitate pe care evident autorul schiţei i-o refuză: cea de domnitor. Aşa să fie oare? Desigur, în accepţiunea tradiţională, istorică şi legală, fostul vătaf de plai nu a fost niciodată domn al Ţării Româneşti. Dar ce a fost atunci Tudor Vladimirescu? Conducătorul unei răscoale ţărăneşti, omul Eteriei, unealta masoneriei sau a ţarului Alexandru I sau poate partenerul unei părţi a boierimii într-un proiect mai larg ce viza restabilirea domniilor pământene şi refacerea, măcar parţială, a unei autonomii prea ades ciuntită în ultima sută de ani de Sublima Poartă?
Ca elev de gimnaziu am învăţat, undeva în a doua jumătate a anilor ’60, despre răscoala lui Tudor Vladimirescu. Deja în liceu, fostul pandur fusese promovat de istoriografia oficială drept liderul unei mişcări revoluţionare, pentru ca, cinci ani mai târziu, în timpul facultăţii, să audiez cursul despre revoluţia de la 1821. Ceea ce ne făcea pe noi, studenţii, să ne întrebăm ironic: De ce a început Vladimirescu revoluţia în 1821? şi să ne răspundem subversiv: Ca să aniverseze o sută de ani până la înfiinţarea P.C.R.
Dintru început trebuie remarcat că, indiferent de terminologia folosită, personalitatea lui Tudor, acţiunile şi ideile sale sunt esenţiale în desfăşurarea şi programul mişcării iniţiate de el în ianuarie 1821. Dacă în timpul revoluţiei de la 1848 avem de-a face cu o adevărată elită conducătoare (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, Nicolae Bălcescu, fraţii Goleşti, Avram Iancu, Simion Barnuţiu, etc), care îşi asuma rolul de ideolog şi lider al fenomenului paşoptist, în cazul mişcării de emancipare de la 1821, Vladimirescu acaparează avanscena, contribuţia sa în iniţierea şi evoluţia evenimentelor fiind determinantă. Caracterul mişcării de la 1821 a suscitat în istoriografia românească vii controverse sintetizate practic în dilema preeminenţei socialului sau naţionalului în cadrul revoluţiei, precum şi a raporturilor lui Tudor cu Eteria: colaborare, subordonare sau independenţă. Nu întâmplător, primii istorici care au analizat faptele Vladimirescului şi le-au evidenţiat esenţa naţională şi patriotică au fost doi dintre liderii revoluţiei de la 1848, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, ultimul afirmând clar că paşoptiştii „îşi iau ca misie de a continua programa revoluţiei de la 1821”. Ulterior, B.P. Hasdeu („cu anul 1821 se redeşteaptă din dureroasa-i letargie conştiinţa naţională a ramurei latine de pe ţărmurile Dunării”), A. D. Xenopol („mişcarea lui Tudor, socială la început, fu împinsă de boierii cu care el se aliase pe tărâmul politic şi naţional”), C.D. Aricescu, precum şi Nicolae Iorga (care însă minimalizează capacităţile de conducător ale lui Tudor) sau D. Bodin mai târziu vor merge pe aceleaşi directive, scoţând în relief latura naţională a mişcării lui Tudor şi mai puţin pe cea socială. „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”
Evident, după 1945, în noile împrejurări politice în care cercetarea istorică românească va fi nevoită să-şi desfăşoare activitatea, accentul va cădea masiv pe componenta socială a evenimentelor de la 1821, carieră de lungă durată făcând celebra şi acum deja uzata sintagmă: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Începutul îl face – cum altfel – Lucreţiu Pătrăşcanu, intelectualul de serviciu – ca să nu spunem singurul – al partidului comunist.
Disident avant la lettre faţă de poziţia ulterioară a partidului, în cartea sa Un veac de frământări sociale (1821-1907), Pătrăşcanu considera că Tudor „nu ţintea la răsturnarea privilegiilor şi la desfiinţarea lor şi nici la promovarea unei noi scări sociale”. În plus, Vladimirescu se face vinovat, în concepţia liderului comunist, de „capitulare în faţa protipendadei”, mai cu seamă după intrarea în Bucureşti. Dacă această contribuţie a lui Pătrăşcanu la analiza evenimentelor de la 1821 mai poate fi încă încadrată în limitele unei anumite probităţi ştiinţifice, ceea ce se întâmplă în anii de tristă amintire ai „obsedantului deceniu” întrece orice imaginaţie. Istoriografia românească aflată la cheremul unor veleitari stalinişti de cea mai joasă speţă, în principal cuplul Răutu-Roller, produce aberaţii istorice la limita dintre patologic şi ridicol. Apogeul e atins în 1956, când vede lumina tiparului cartea lui Solomon Ştirbu, Răscoala din 1821 şi legăturile ei cu evenimentele internaţionale. Acolit al lui Mihai Roller, Ştirbu reuşeşte „performanţa” de a „demonstra” că Tudor Vladimirescu căzuse victima spionajului... englez! Pentru a-şi face cititorii – pe care probabil îi considera idioţi – să înţeleagă realităţile anului 1821 în cheia ideologic-politică a anilor ’50, Solomon Ştirbu foloseşte abrevieri menite să inducă în mintea celui care s-ar fi încumetat să-i parcurgă „opera” similitudinea dintre „Sfânta Alianţă” şi N.A.T.O. Astfel, Imperiul Austriac devine Statul Ultrareacţionar Austriac – SUA, iar acţiunea Eteriei, Planul Comandamentului Unităţii Supreme – PCUS. Noroc că această aberaţie istorică a primit totuşi replica istoricilor serioşi, în frunte cu academicianul Andrei Oţetea, care, chiar în acele neprielnice timpuri, înţelegeau să nu abdice de la minima onestitate ştiinţifică.
În siajul aceleiaşi falsificate abordări istorice se înscrie şi cea mai importantă realizare cinematografică dedicată eroului de la 1821, filmul „Tudor” în regia lui Lucian Bratu, după un scenariu semnat de Mihnea Gheorghiu. Realizată în 1963, pelicula reia toate poncifele istorice ale epocii. Boierii sunt răi fără excepţie, Tudor în înţelegere cu Eteria se ridicase de fapt contra turcilor care în final îl şi asasinează, undeva are loc o bătălie inexistentă cu un mare ban, de asemenea inventat de scenaristul filmului etc. Până astăzi însă, rămân de referinţă interpretarea lui Emanoil Petruţ, distribuit probabil în rolul vieţii sale, precum şi inspirata coloană muzicală semnată de Gheorghe Dumitrescu. Dincolo însă de tributul plătit ideologizării fără limite a cercetării istorice, a existat în acei ani şi o dispută ştiinţifică al cărei punct de plecare l-a reprezentat cartea profesorului Andrei Oţetea din 1945, dedicată mişcării de la 1821. Autor al unei remarcabile sinteze închinate Renaşterii, distins intelectual, academician şi director al Institutului „N. Iorga”, el lansează teza subordonării lui Tudor faţă de Eterie, considerându-l pe acesta nici mai mult, nici mai puţin decât un „mandatar” al acesteia.
Concluziile la care ajunge Andrei Oţetea şi pe care, cu unele nuanţări, le va menţine şi în următoarele sale studii şi cărţi din 1956 şi 1971, sunt pe cât de categorice, pe atât de nedrepte faţă de adevărata personalitate a lui Vladimirescu: „acceptând de la boierii eterişti mandatul de a răscula ţărănimea şi căutând să-l aducă la îndeplinire prin făgăduieli de emancipare economică şi socială, Tudor s-a pus de la început într-o situaţie falsă care avea să apese asupra întregii lui cariere revoluţionare şi, în cele din urmă, avea să-l ducă la pieire”. Autoritatea şi prestigiul de care se bucura academicianul Oţetea au făcut ca teoria lui să se impună în câmpul istoriografic românesc, deşi principalul document pe care se baza întreaga argumentaţie, un aşa-zis legământ al lui Tudor cu Eteria, este destul de controversat. Supraevaluarea rolului jucat de Eterie şi minimalizarea personalităţii lui Vladimirescu au părut totuşi în ochii majorităţii istoricilor români drept excesive. Pentru autorii compendiului de istoria României din 1974 (Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu şi alţii), legământul lui Tudor cu Eteria nu era unul de subordonare, ci „o convenţie care consemna o alianţă politică între revoluţionarii români şi greci”. Pentru Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu în a lor masivă Istorie a românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, faptele sunt şi mai nuanţate: „Dacă Eteria s-a servit de Tudor, credem că şi Tudor s-a servit de Eterie spre a-şi atinge scopurile proprii. Este exclus ca o fire şi un temperament ca al lui, aşa cum apar din proclamaţiile proprii şi din mărturiile contemporanilor, să se fi mulţumit cu rolul de simplu agent al altora, să nu fi căutat să realizeze şi dezideratele păturii din care se ridicase, deziderate care corespundeau de altfel intereselor maselor largi ale poporului”. Alt istoric român, Vlad Georgescu, aflat în exil şi deci departe de presiunea ideologică din ţară, reia în Istorie a Românilor (1984) tezele lui Andrei Oţetea, afirmând că, în fond, răscoala se baza pe două elemente esenţiale: „alianţa cu Eteria şi convingerea că Rusia va sprijini necondiţionat cele două mişcări anti-otomane”. În contrapartidă, istoricii de serviciu ai partidului, nefastul duet Muşat şi Ardeleanu clamează în spiritul găunos-emfatic al epocii: „Tudor Vladimirescu a fost exponentul năzuinţelor de veacuri ale poporului român, personalitate produsă de realităţile româneşti existente la începutul secolului XIX”. După Revoluţia din 1989, în cel mai valoros demers istoriografic dedicat poporului român, Florin Constantiniu (unul dintre apreciaţii colaboratori ai academicianului Oţetea) în a sa Istorie sinceră a poporului român conchide referitor la mişcarea din 1821: „Ceea ce se anunţa o revoluţie a rămas o răscoală. De reţinut este solidaritatea din faza de pregătire şi de debut a tuturor forţelor social-politice ale societăţii româneşti în efortul de emancipare de sub dominaţia Porţii, solidaritate care a unit sub acelaşi steag pe marele boier şi pe pandurul ţăran”.
O asemenea varietate de opinii – şi, evident, din lipsă de spaţiu nu le-am putut menţiona pe toate – incită curiozitatea istoricului, care, aidoma unui detectiv, trebuie să afle nişte răspunsuri. Iar prima întrebare care se poate pune este: cine a fost cu adevărat Tudor Vladimirescu?
Tudor, omul
Cu maximă exactitate, nu se cunoaşte nici data, nici locul naşterii. Cel mai probabil a văzut lumina zilei în satul Vladimiri din Gorj, în jurul anului 1780, deşi s-a avansat şi ipoteza naşterii sale undeva pe Valea Desului. De mic a rămas orfan de tată, Constantin, supranumit Ursu, rămânând în grija mamei, pe numele ei Ana Bondoc din Vladimiri. Familia sa era una de moşneni, deci de mici proprietari de pământ. De crescut, a crescut în casele boierului Glogoveanu din Craiova, împreună cu fiul acestuia. Fire întreprinzătoare, Tudor reuşeşte până la vârsta de 30-35 de ani să strângă o însemnată avere, în special ca urmare a negoţului cu vite şi porci, dar şi cu cereale. Interesant că nu altfel şi-a dobândit averea şi întemeietorul uneia dintre cele două dinastii fondatoare ale Serbiei (Karagheorghevici şi Obrenovici), Petru Karagheorghevici, iniţiatorul luptei antiotomane dintre anii 1804-1812. Vladimirescu deţinea câteva moşii la Cerneţi, Cloşani, Purcari, Topolniţa, Baia de Aramă etc. Ridică biserica din Prejna şi începe construirea altui lăcaş la Cloşani. Avea o cârciumă şi câteva mori de apă. Oamenii lui sau el însuşi mergeau la Pesta, Viena sau la sud de Dunăre. Tudor ştia greaca, rusa şi germana. Ca înfăţişare era, după mărturia unui contemporan, „om de statură mai înalt decât de mijloc, talia bine proporţionată, faţa blondă, mustaţa galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab, cu o mică bărbie, om nu urât; sta drept, ţanţoş, vorba brevă (scurtă), răstită şi... destul de elocventă, aier de comandant... Netăgăduit este că era om de inimă. Cine ştie ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit”.
În timpul războiului ruso-turc (1806-1812), participă ca voluntar în armata ţaristă alături de pandurii săi din zona Olteniei, remarcându-se prin curaj şi pricepere. Va obţine gradul de locotenent, precum şi ordinul „Vladimir”, clasa a III-a. De aici, relaţiile bune pe care le va menţine cu autorităţile ruseşti, mai ales că, potrivit unui document din 1815, el era chiar „sudit” rus, adică locuitor al Ţării Româneşti, dar aflat sub protecţia unei puteri străine, în această calitate beneficiind de anumite facilităţi fiscale şi jurisdicţionale. Între 1814-1815, îl regăsim pe Tudor la Viena, chiar în timpul desfăşurării celebrului Congres menit să reconfigureze harta Europei, după înfrângerea lui Napoleon. Venise pentru a-i rezolva nişte afaceri protectorului său, N. Glogoveanu. Din păcate, tot din această perioadă datează şi răcirea relaţiilor cu acesta, vinovat în ochii lui Tudor de comiterea unei nedreptăţi în legătură cu arenda moşiei Cătunu. Indignat, Vladimirescu îi scrie: „Ce cauţi dumneata să iei de unde n-ai pus nimic... Eu niciun rău n-am făcut dumitale şi dumneata până într-atât cauţi să mă prăpădeşti”. Revenit în ţară, îşi reia functia de vătaf de plai la Cloşani, funcţie din care fusese îndepărtat anterior de Caragea-Vodă. Deci, până în 1821, Tudor făcuse dovada spiritului său de iniţiativă, a energiei sale, a capacităţilor militare şi organizatorice. Era un om umblat, vorbitor de limbi străine, cu bune conexiuni în toate mediile sociale, inclusiv cel boieresc, şi un apropiat al consulatului general al Rusiei de la Bucureşti. Cu alte cuvinte, Tudor era omul ideal pentru a conduce mişcarea de emancipare a ţării şi restabilirea statutului de autonomie al Ţării Româneşti, atât de grav încălcat în ultimul veac de către Poarta Otomană.
Tudor şi Eteria
S-a speculat mult pe tema relaţiilor dintre Tudor şi Eterie: colaborare, subordonare sau doar acţiuni paralele. Era Vladimirescu membru al Eteriei şi, în această calitate, a trădat un jurământ făcut? Pe cale de consecinţă, execuţia sa ar fi fost perfect legitimă. Sau era vorba doar despre o colaborare, limitată în timp şi spaţiu, între cele două mişcări, cea românească şi cea greacă, ambele urmând de fapt obiective diferite? Eteria (Philike Hetairia), adică Societate amicală, fusese înfiinţată la Odessa, în 1814, de către trei negustori greci (Nicolae Skuphas, Athanasie Tsakalalof şi Pangiotes Anagnostopulos), având ca obiectiv nici mai mult, nici mai puţin decât „uniunea armată a tuturor creştinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe Crucea asupra Semilunii”. Profitând de existenţa unei numeroase diaspore greceşti, eteriştii şi-au dezvoltat rapid o adevărată reţea de nuclee conspirative de la Paris şi Munchen până la Viena, Moscova şi Bucureşti. Organizaţia avea peste 80.000 de membri şi beneficia de sprijinul lui Ioan Capodistrias (1776-1831), grec de origine, ministru-adjunct de Externe al ţarului Alexandru I. De altfel, Capodistrias va ajunge ulterior primul preşedinte al Greciei independente (1829-1831), sfârşind însă la fel de tragic ca şi Tudor, asasinat de doi dintre foştii săi tovarăşi de luptă. În calitate de şef al diplomaţiei ţariste, Capodistrias împânzise consulatele şi agenţiile ruse din Orient şi Europa de sud cu agenţi sau simpatizanţi ai Eteriei. Atât consulul general al Rusiei la Bucureşti, Al. Pini, cât şi secretarul consulatului, Leventis, erau membri ai Eteriei. Domnitorul Moldovei, Mihai Şuţu (1819-1821) era, de asemenea, simpatizant al cauzei eteriste, nu însă şi Alexandru Şuţu, domnul Ţării Româneşti (1818-1821), fapt care îi va atrage de altfel şi sfârşitul, el fiind otrăvit de medicul său, probabil la ordinul Eteriei.
Eteria era organizată pe baze conspirative, asemănătoare masoneriei, membrii ei fiind ierarhizaţi în şapte grade, plecând de la „frate” şi până la „arhe”, conducătorul suprem, pe care mulţi greci îl identificau în persoana ţarului Alexandru I. Şeful suprem al Eteriei era însă Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor al Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti (1802-1806), şi nepotul altui domn de bună aducere aminte, Alexandru Ipsilanti (1774-1782; 1796-1797). Conducătorul Eteriei era general în armata rusă, dar şi aghiotantul ţarului, funcţii care confereau acţiunilor sale, cel puţin aparent, girul Curţii de la Moscova. Ca om, Ipsilanti, s-a dovedit a fi un intrigant bântuit de fantasme imperiale bizantine (la un moment dat plănuise o debarcare surpriză la Istanbul, cucerirea oraşului şi masacrarea sultanului şi a familiei sale!), lipsit de fler politic, un comandant militar laş şi fără onoare.
În realitate, apariţia Eteriei se încadra în mişcarea mai largă de resurecţie a spiritului naţional, de redeşteptare a dorinţei de independenţă a popoarelor sud-est europene. Să nu uităm că între 1804-1812 se desfăşoară primul război de eliberare a sârbilor de sub dominaţia otomană, sub conducerea lui Petru Karagheorghevici, reluat între 1815-1816 de către Milos Obrenovici. În primăvara lui 1821 are loc începutul revoluţiei greceşti, concomitent cu mişcarea lui Tudor. Contextul general european era de altfel favorabil acestor mişcări de emancipare socială şi naţională. Rafael Riego ridică steagul revoltei împotriva absolutismului bourbon, la Cadiz, pe 1 ianuarie 1820. Santore di Santa Rosa în Piemont (10 martie 1820), Confalonieri la Milano şi generalul Pepe la Neapole (2 iulie 1820) întregesc tabloul unui bătrân continent cuprins de flăcările revoluţiei.
În privinţa apartenenţei lui Tudor la Eterie, este aproape sigur că nu a fost membru al acestei confrerii, măcar şi pentru simplul fapt că nu era grec; „trebuie spus că aceasta (Eteria, n.n) era formată exclusiv din greci şi că acolo unde găsim indivizi de altă origine etnică este vorba de simpatizanţi, sprijinitori, membri ai unor grupuri asociate mişcării de eliberare a patrioţilor eleni, agenţi plătiţi ai mişcării” (Alex. M. Stoenescu). Organic, nimic nu putea să-l lege pe Tudor de Eterie, cu excepţia protecţiei comune, din partea Rusiei, pe care se bazau în acţiunile lor. Aşa-zisul legământ al lui Tudor faţă de Eterie, datat de unii cercetători în decembrie 1820, de alţii în ianuarie 1821, nu este în fond nimic altceva decât un acord de colaborare încheiat cu doi cunoscuţi fruntaşi eterişti, Iordache Olimpiotul şi Ion Farmache. Colaborarea viza o acţiune comună în perspectiva declanşării unui război ruso-turc, dar fiecare parte urmărea de fapt obiective diferite: grecii – independenţa patriei lor, românii – redobândirea autonomiei. De aici şi prima diferenţă majoră dintre viziunile celor două părţi: în timp ce eteriştii nu puteau să ajungă la rezultatul dorit decât printr-o ridicare generală la luptă împotriva turcilor, Tudor şi boierii care îl sprijineau mizau şi pe cartea unei înţelegeri cu Poarta, dacă aceasta se arăta dispusă să le satisfacă doleanţele. A doua divergenţă majoră o constituia faptul că, în timp ce fruntaşii partidei naţionale doreau îndepărtarea fanarioţilor din structurile de conducere ale ţărilor române, eteriştii se bazau pe aceştia în vederea îndeplinirii obiectivelor lor. În acord se sublinia obligativitatea consultărilor şi deciziilor comune, ceea ce arată încă o dată egalitatea de poziţii a semnatarilor.
Revoluţia
Adevărata înţelegere însă, Tudor o avea cu acea parte a boierilor pământeni sau „făgăduiţi” cauzei naţionale, care vedeau în fostul pandur personalitatea potrivită pentru a declanşa mişcarea de emancipare naţională. „Omul asupra căruia şi-au îndreptat privirile fruntaşii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din Vladimiri, numit de aceea şi Vladimirescu... Era un om energic, decis, cu spirit de iniţiativă şi cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa lui conducerea mişcării de emancipare” (Fl. Constantiniu). În acest sens, cei trei mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, îi dau pe 15 ianuarie 1821 o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanşeze acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Poveţele, evident, urmau să vină pe parcurs de la semnatarii împuternicirii.
Pe 19 ianuarie 1821 moare domnul Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu. Este posibil chiar ca el să-şi fi dat obştescul sfârşit ceva mai înainte, dar ştirea să fi fost ascunsă pentru a permite finalizarea ultimelor pregătiri ale conspiratorilor. Deloc întâmplător, Caimacamia constituită în urma decesului lui Şuţu şi care urma să administreze ţara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiaşi trei mari boieri cu care Tudor încheiase înţelegerea din 15 ianuarie. Încă din noaptea precedentă anunţului morţii domnitorului, 18/19 ianuarie, Tudor plecase spre Oltenia, spre a declanşa acţiunea convenită cu marii boieri, însoţit fiind de Dimitrie Macedonschi, omul Eteriei, şi de o gardă de arnăuţi. Pe 21 ianuarie ajunge la Târgu-Jiu, unde trage la casele prietenului său, Vasile Moangă. Acestuia îi destăinuie că răscularea poporului se va face cu consimţământul boierilor patrioţi. Sceptic, Moangă îi replică că din această întreprindere „nu va scăpa cu viaţă”. Răspunsul lui Tudor a intrat deja în legendă: „Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.
Noaptea de 22/23 ianuarie Vladimirescu şi-o petrece la mănăstirea Tismana, urmând ca a doua zi să declanşeze acţiunea. Locul ales este câmpia din aproprierea satului Padeş, de unde îşi lansează celebra proclamaţie, de fapt primul document al revoluţiei. Tonul folosit este dur, menit să incite şi să stimuleze populaţia să i se alăture: „Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?” Prin această proclamaţie, Tudor pare că „trasează adevărata orientare a revoluţiei, atât în sens politic-naţional, cât şi social, conferind acesteia un caracter independent de marii boieri, cu care se înţelesese iniţial, evident, stârnind nemulţumirea acestora, în orice caz, o stare de incertitudine şi confuzie” (N. Isar). Însă, la o mai atentă citire a proclamaţiei, desluşim nişte nuanţe, care atenuează mult din presupusul caracter antiboieresc ce-i este îndeobşte atribuit. „Să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod, în vremea aceştii Adunări-obştii folositoare-ca să se atingă măcar de un grăunti, de binele sau de casa vreunui neguţător, orăşan sau ţăran, sau de al vreunui locuitor, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jărtfească; însă ale celor cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiţi – numai ale acelora să se ia, pentru folosul de obşte”. Cu alte cuvinte, inerentele acte de jaf ce ar fi urmat să se producă erau permise doar împotriva celor care s-ar fi opus mişcării, în niciun caz celor „făgăduiţi”, cu care de altfel Tudor era înţeles.
Pentru a pătrunde sensul acţiunilor ulterioare ale lui Tudor este esenţial să descifrăm întreaga complexitate a peisajului social, politic şi diplomatic în care are loc mişcarea sa. Pe de o parte, el are o înţelegere cu marii boieri pământeni, dornici să scape de domnii fanarioţi şi să restabilească autonomia ţării, dar fără ca sistemul social să se schimbe. Pe de altă parte, Tudor trebuie să ridice o populaţie şi în primul rând pe ţărani, liberi sau neliberi, excedaţi de o fiscalitate nemiloasă, agravată în timpul ultimilor doi domni, Caragea şi Şuţu: „Ajuns în Oltenia, în fruntea pandurilor, dar şi a altor pături ale lumii satelor, ca şi ale oraşenilor, care răspund la chemarea sa, [...] Tudor se vede silit să adapteze programul şi acţiunile sale pe linia satisfacerii intereselor nu numai ale marilor boieri, ci şi pe linia intereselor acestor categorii sociale care stăteau la baza mişcării” (N. Isar ).
Înţeles cu Eteria şi bazându-se pe sprijinul rus, în eventualitatea unui conflict, pe care sconta, între ţar şi Poartă, Vladimirescu trebuia în acelaşi timp să menajeze momentan susceptibilităţile turcilor, pentru a nu provoca o intervenţie a acestora. În plus, Tudor avea şi propriile sale proiecte de promovare politică, neacceptând niciun moment doar statutul de instrument al boierilor, al Eteriei, al Rusiei sau al oricui altcuiva. Gestionarea acestei situaţii extrem de fluide, concomitent cu menţinerea disciplinei în rândurile propriei sale oştiri, ca şi preîntâmpinarea unor abuzuri, ce, incontrolabil, urmau să se producă, făceau din misiunea lui Tudor una foarte dificilă. Vorba lui Iuliu Maniu: „O revoluţie ştii întotdeauna cum începe, dar niciodată nu ştii cum se sfârşeşte”. Tot de la Padeş, Vladimirescu expediază şi trei memorii explicative ale acţiunii sale, unul către Înalta Poartă, celelalte două împăraţilor Rusiei şi Austriei, aflaţi, în acel moment, la congresul Sfintei Alianţe de la Laybach (astăzi, Ljubliana, capitala Sloveniei). „În memoriu către sultan – pe un ton ce respecta raporturile tradiţionale cu acesta, dar ferm în esenţa lui – fără a se aduce o acuzaţie directă suzeranului, se motiva acţiunea începută, cerându-se Porţii să se abţină de la vreun act de autoritate până ce «norodul» nu va readuce dreptatea în ţară, după care un reprezentant al sultanului putea veni să constate şi să se convingă atât de justeţea acţiunii, cât şi de dreptatea reaşezată. În continuare, n-a fost întreruptă legătura cu paşalele de la Dunare, iar prin ele cu Poarta şi chiar direct, la Istambul, vor fi trimişi curieri cu alte memorii" (G.D. Iscru).
Cópii ale proclamaţiei au fost trimise în toată Oltenia, fapt care a contribuit la o masivă adeziune a populaţiei la mişcarea iniţiată de Tudor. Fundamentală însă la această impresionantă raliere a locuitorilor din Oltenia era starea deplorabilă în care se găseau aceştia. Impresionant şi extrem de sugestiv este tabloul suferinţelor pe care trebuia să le suporte sărmanul contribuabil muntean, tablou schiţat de către unul dintre cei mai luminaţi oameni ai vremii, Dinicu Golescu: „O! Se cutremură mintea omului când îşi va aduce aminte că [...] fraţii noştri au fost câte zece aşternuţi pe pământ, cu ochii în soare şi o bârnă mare şi grea pusă pe pânticele lor ca, muscându-i muştele şi tânţarii, nici să nu poată a se feri![...] Aceste nedrepte urmări şi nepomenite peste tot pământul i-au adus pe ticăloşii locuitori întru aşa stare, încât intrând cineva într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul casei, nici car, nici bou, nici vacă, nici patul cu semănăturile omului pentru hrana familiei [...] ci numai nişte odăi în pământ ce le zic bordeie”. Tudor era un prea bun cunoscător al acestei stări de lucruri pentru a nu-şi da seama că un mesaj de îndreptare a nedreptăţilor va merge direct la inimile oamenilor. Plecat din Bucureşti cu un program naţional cu accente antifanariote, Vladimirescu lansează la Padeş o proclamaţie axată mai degrabă pe rezolvarea unor probleme sociale. În fond, pentru cei care îl urmau, era mai important să scadă birurile, decât dacă domnul era grec sau român.
De la Padeş, Tudor se îndreaptă spre Craiova, mica lui ceată crescând, „ca un bulgăre de zăpadă care are aparenţa de a se transforma într-o lavină”, după cum plastic raporta consulul austriac de la Bucureşti superiorilor săi. Trece prin Baia de Aramă, Strehaia şi Gura Motrului (unde lichidează rapid rezistenţa opusă de notabilităţile locale), aşezându-şi tabăra nu departe de Craiova, la Ţânţăreni. Aici va rămâne aproape toată luna februarie (4-28), răstimp în care poartă o asiduă corespondenţă cu Divanul şi cu reprezentanţii marilor puteri la Bucureşti. În cadrul acestui dialog epistolar, de mare însemnătate este scrisoarea pe care Vladimirescu i-o trimite pe 11 februarie marelui vornic, Nicolae Văcărescu, un adevărat rechizitoriu la adresa clasei politice şi de reafirmare a legitimităţii autorităţii sale, bazată pe masiva adeziune populară de care se bucura: „Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patrie se cheamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor? Şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce împotrivire arăt eu împotriva popolului? Că eu alta nu sunt, decât numai un om luat de către tot norodul ţării cel amărât şi dosădit din pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor!”.
Îndelungata staţionare a „Adunării norodului” (armata lui Tudor, dar şi organ reprezentativ al poporului) la Ţânţăreni are la bază motivaţii strategice, politice şi diplomatice. În primul rând, Vladimirescu dorea să-şi consolideze baza de putere din Oltenia, atât pentru a avea spatele asigurat în timpul marşului pe care urma să-l efectueze spre Bucureşti, dar şi pentru a se bucura de o zonă de refugiu în cazul unei intervenţii turceşti. În acest sens, el transformă mănăstirile olteneşti (Tismana, Polovraci, Bistriţa, Cozia) în adevărate puncte întărite, dotându-le cu oameni, muniţii şi „zaherele”. Concomitent, Tudor urmăreşte cu maximă atenţie evoluţia situaţiei politico-militare din zonă: declanşarea insurecţiei eteriste, atitudinea Rusiei şi reacţia Imperiului Otoman.
Revolta greacă
Iniţial, Eteria îşi propusese să declanşeze mişcarea de eliberare în Pelopones, simultan cu o diversiune în Ţările Române, menită să oblige Poarta să lupte pe două fronturi. Alexandru Ipsilanti, nerăbdător, fără a calcula îndeajuns consecinţele actului său, intră pe 22 februarie în Moldova cu o mică oaste ocupând Iaşii, unde este aşteptat de domnul Mihai Şuţu, simpatizant al Eteriei. A doua zi, Ipsilanti lansează o proclamaţie către toţi locuitorii Moldovei, asigurându-i că în cazul intrării turcilor în ţară, aceştia se vor confrunta cu o „straşnică putere”, aluzie evidentă la Rusia. În acelaşi timp, turcii din Iaşi şi Galaţi sunt masacraţi de către eterişti, fapt care va stârni mânia sultanului. Grecii din Moreea şi insulele Marii Egee ridică şi ei steagul revoltei având în frunte remarcabili conducători – mulţi intraţi în legendă – precum Marko Botzaris, Ioan Mavromichalis sau Theodor Kolokotronis. În scurt timp, Moreea este eliberată, iar flota grecească reuşeşte să o înfrângă pe cea turcă. Revoluţionarii greci adresează un patetic apel puterilor europene, reamintindu-le de datoria de recunoştinţă pe care o au faţă de poporul care îi dăduse lumii pe Socrate, Aristotel, Eschil şi Fidias: „Grecia, mama voastră, a fost vatra luminii care s-a răspândit asupra voastră; pentru acest titlu ea contează pe eforturile filantropiei voastre active. Arme, mijloace pecuniare, sfaturi, iată ce aşteaptă de la voi”. Dar strigătele disperate de ajutor ale grecilor nu vor avea niciun ecou. Pentru monarhii şi oamenii politici întruniţi în conclavul de la Laybach, cei ce luptau în Pelopones şi insule nu erau decât nişte răzvrătiţi care se ridicaseră împotriva suveranului lor legiuit. Chiar dacă acesta, sultanul Mahmud al IV-lea, nu era decât un nelegiuit care dăduse mână liberă fanaticilor musulmani să se răfuiască cu grecii, vinovaţi cu toţii de „marea conspiraţie”. În noaptea Paştelui (22 aprilie 1821), patriarhul Constantinopolului, în vârstă de 84 de ani, împreună cu alţi 12 episcopi, este spânzurat de către ieniceri. În zilele următoare, toţi membrii sinodului au fost torturaţi şi ucişi. Numai în Istanbul au fost omorâţi peste zece mii de greci. Era evident că fără sprijinul puterilor europene, în principal al Rusiei, poporul grec va fi supus unor represalii fără milă din partea Porţii. Hotărârea mai marilor Europei fusese însă luată demult. La 23 februarie cade ca un trăsnet vestea dezavuării de către ţar a acţiunilor întreprinse de Ipsilanti şi Vladimirescu.
Vetoul lui Metternich
Ce se întâmplase? Pentru a putea descifra resorturile intime ale deciziei ţarului de a se delimita de acţiunea Eteriei, precum şi de cea a lui Tudor Vladimirescu, trebuie să facem o scurtă incursiune în trecut, mai bine zis cu şase ani în urmă. Atunci, imediat după înfrângerea şi prima abdicare a lui Napoleon (6 aprilie 1814), marile puteri învingătoare, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia, convocaseră Congresul de la Viena, menit să restabilească în linii mari situaţia de dinaintea Revoluţiei Franceze (1789). După semnarea „Actului final” al Congresului de la Viena (9 iunie 1815) şi bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815), cei trei suverani ai marilor puteri continentale, împăratul Alexandru I al Rusiei, împăratul Austriei, Francisc I, şi regele Prusiei, Frederic-Wilhelm al III-lea, semnează pe 26 septembrie, la Paris, actul de constituire al „Sfintei Alianţe”. Aflat la acea dată sub influenţa misticei baroane Iulia Krudener, Alexandru I i-a convins şi pe ceilalţi doi monarhi de necesitatea creării unei „mari alianţe europene” puse sub patronajul divinităţii şi ghidându-se după principiile fraternităţii creştine. „Sfânta Alianţă” a fost, după inspirata expresie a cancelarului austriac Metternich, „expresia sentimentelor mistice ale împăratului Alexandru şi aplicarea principiilor creştinismului în politică”.
În viziunea iniţiatorului, actul semnat la 26 septembrie presupunea solidaritatea monarhilor şi a popoarelor lor în vederea realizării unei „unice naţiuni”. Cum avea să se înfăptuiască acest lucru era mai greu de explicat şi încă şi mai greu de realizat, dar pragmaticul Metternich a reuşit să stoarcă esenţialul din aceasta „frântură de nonsens sublim” după cum el însuşi o aprecia. Din solemna şi abstracta sintagmă a „fraternităţii şi solidarităţii suveranilor”, cancelarul austriac a extras principiul intervenţiei în oricare stat european – şi nu numai – confruntat cu o situaţie revoluţionară menită să pună în pericol puterea absolutistă a vreunui suveran. Dacă în nebuloasa viziune a ţarului, solidaritatea creştină se aplica inclusiv popoarelor, în gândirea practică a lui Metternich, ea devenea funcţională doar în cazul monarhilor. Drept urmare, congresele ulterioare ale „Sfintei Alianţe” de la Aachen (1818), Troppau (1820), Laybach (1821), Verona (1822) vor statua „dreptul la intervenţie”, acesta devenind efectiv în cazul revoluţiilor din Italia (1821) şi Spania (1823). Doar atitudinea Statelor Unite, concretizată în celebra doctrină Monroe (2 decembrie 1823), va face ca principiile „Sfintei Alianţe” să nu fie exportate cu forţa şi în coloniile spaniole din America Latină, răsculate – nu-i aşa? – împotriva suveranului lor legitim, monarhul iberic.
În momentul total nepotrivit, politic şi diplomatic, al declanşării acţiunii eteriste şi a celei conduse de Tudor, Alexandru I, aflat la Laybach, se vede prins în propria sa capcană. Ca ortodox şi simpatizant al cauzei elene, dar şi ca exponent al imperialismului slav, interesele l-ar fi îndemnat să sprijine cele două mişcări revoluţionare îndreptate mai mult sau mai puţin împotriva Porţii Otomane. Dar ca iniţiator şi semnatar al „Sfintei Alianţe” această abordare ieşea cu totul din calcul. Atât Ipsilanti, cât şi Vladimirescu se ridicaseră împotriva ordinii de drept şi a suveranului lor legitim, sultanul. Aşa încât diplomaţiei ruseşti nu-i mai rămâne decât să se alinieze poziţiei austriece, condamnând cu aceeaşi vehemenţă „caracterul subversiv” al acţiunilor revoluţionare greacă şi românească. La tonul ferm de dezavuare al împăratului rus se poate să fi contribuit însă şi recenta (noiembrie 1820) revoltă a unuia dintre regimentele sale de gardă. Coincidenţa în timp a mişcărilor revoluţionare din Regatul Neapolelui, condusă de Florestano Pepe (iulie 1820-martie1821), şi din Spania, sub conducerea generalului Rafael Riego (ianuarie 1820-octombrie 1823), la care, iată, se adăuga acum şi situaţia explozivă din Balcani, nu a făcut decât să alimenteze temerile lui Metternich că se află în faţa unei conspiraţii revoluţionare europene menite să destabilizeze ordinea de drept şi stabilitatea continentului. În faţa acestor provocări, orice atitudine cu excepţia uneia intransigente ar fi însemnat o cedare de neconceput. Argumentele sale l-au convins pe Alexandru I, care, cu vădită neplăcere, a trebuit să se delimiteze categoric de acţiunile Eteriei şi ale lui Tudor Vladimirescu.
Capodistrias însuşi, protectorul din umbra al Eteriei, îi va scrie consulului rus la Bucureşti, Al. Pini: „În Valahia, ca şi la Madrid, la Lisabona şi la Napoli, un grup de soldaţi sunt cei care au deschis scena dezordinilor şi care se străduiesc să dea imperiul pe mâna anarhiei”.
Tudor la Bucureşti
Între timp, Divanul de la Bucureşti, adică „ţara legală”, trimite doi emisari la Tudor, Nicolae Văcărescu (4 februarie) şi Constantin Samurcaş (11 februarie), cu misiunea de a limpezi relaţiile cu acesta. Dacă Văcărescu încearcă să ajungă la o rezolvare amiabilă a raporturilor dintre boieri şi Tudor, primind însă faimosul răspuns: „patrie se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor”, Samurcaş – de asemenea, membru al Eteriei – pleacă din Bucureşti luând cu el majoritatea forţelor militare, în principal arnăuţii, fapt care confirmă ipoteza unei încercări de reprimare sau măcar de subordonare a mişcării lui Vladimirescu. Ba chiar, după unii istorici, atunci a avut loc prima tentativă de suprimare a lui Tudor: „Cu eşuarea misiunii lui C. Samurcaş în Oltenia se încheie prima acţiune importantă a eteriştilor-fanarioţi din Ţara Românească de a-l subordona pe Tudor Vladimirescu sau neputând, de a-l suprima, având pentru aceasta colaborarea şi complicitatea consulului general rus Al. Pini, ambele constatate de căpetenia «Adunării»” (G. D. Iscru). Arnăuţii veniţi cu Samurcaş sub comanda lui Iordache Olimpiotul, Ion Farmache şi Hagi-Prodan fraternizează formal cu răsculaţii, alăturându-se acestora, dar provocându-i ulterior multe necazuri lui Tudor. În fond, ei erau oamenii lui Ipsilanti, nu ai lui Tudor şi nici măcar ai boierilor de la Bucureşti.
Pe 28 februarie, Tudor părăseşte tabăra de la Ţânţăreni, începându-şi lentul marş spre Bucureşti, marcat de incidentul de la Beneşti (unde Tudor execută doi căpitani de arnăuţi, Iova şi Ienciu, care-i jefuiseră pe boierii Oteteleşeni), dar şi de cele două proclamaţii, din 16 şi 20 martie, pe care el le adresează locuitorilor Capitalei. În aceeaşi zi în care Tudor pleca din Ţânţăreni, o serie de mari boieri, în frunte cu triumviratul Brâncoveanu-Văcărescu-Ghica, aflând de dezavuarea ţarului, fug din Bucureşti, adăpostindu-se la Braşov. „Era ora adevărului: fără asistenţa Rusiei, totul era pierdut. Cei care îndrumaseră pe Tudor să ridice poporul la arme au fugit la Braşov, lăsându-l pe conducătorul «Adunării norodului» fără ghidajul politic pe care şi-l asumaseră” (Fl. Constantiniu). Pe 21 martie 1821, Tudor intră în Bucureşti ţinând în mână o pâine mare, semn al păcii şi belşugului. Trage la casele Zoicăi Brâncoveanu care se aflau la poalele dealului Mitropoliei. Mitropolia, ca şi mănăstirile Mihai-Vodă şi Radu-Vodă, se aflau în mâinile arnăuţilor lui Bimbaşa Sava, omul Eteriei, dar şi omul lui Scarlat Callimachi, noul domn numit de Poartă, după moartea lui Şuţu. Relaţiile cu Sava, destul de ostile la început (arnăuţii aflaţi în Mitropolie trag asupra pandurilor lui Tudor), se îmbunătăţesc în următoarele zile. Rezerva însă rămâne de ambele părţi, mai ales că Ipsilanti îşi începuse marşul spre Bucureşti, unde va ajunge pe 25 martie. Şeful Eteriei îşi stabileşte tabăra la Colentina, în timp ce principala tabără a lui Tudor se afla la Cotroceni. Întâlnirea dintre cei doi are loc pe 30 martie, în casele de la cişmeaua Mavrogheni (cam pe unde se află astăzi Muzeul Ţăranului Român), dincolo de capul Podului Mogoşoaiei (actuala Cale a Victoriei). Ambii conducători se aflau într-o situaţie dificilă, mai cu seamă din cauza atitudinii ţarului. Dar, în timp ce Ipsilanti se vedea confruntat şi cu o foarte probabilă reacţie dură a Porţii, Tudor avusese grijă să menţină relaţiile cu Poarta, prin intermediul paşalelor de la Dunăre (Silistra, Brăila, Giurgiu) şi să-şi reglementeze raporturile cu „ţara legală”, adică cu boierii rămaşi în Bucureşti.
Tratativele dintre Vladimirescu şi boieri, desfăşurate între 16-23 martie, s-au concretizat în două principale documente. În primul rând, mitropolitul ţării, episcopii de Argeş şi Buzău, împreună cu alţi 53 de dregători, îi dau lui Tudor o „carte de adeverire”, în care afirmă că: „pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”. La rândul său, Tudor dă un „jurământ” scris prin care se angajează să recunoască ca reprezentant legal al ţării „vremelnica ocârmuire” (practic, boierii rămaşi în Bucureşti), în care figura centrală era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe. În realitate, „vremelnica ocârmuire” reprezenta aparenţa puterii, iar Tudor – frealitatea ei. Sau, cum sugestiv nota cronicarul Dobrescu: „Tudor era poruncitor ţării”. Oricum, în cadrul întâlnirii Tudor-Ipsilanti, cei doi reuşesc să se pună de acord asupra unui singur lucru precis: delimitarea teritorială a autorităţii lor. În fapt, fiecare păstra ceea ce deja avea: Tudor – Oltenia şi judeţele din sudul Munteniei; Ipsilanti – judeţele de sub munte din Muntenia.
Reacţia otomană
Odată încheiat acordul cu Tudor, Ipsilanti părăseşte Bucureştii (3 aprilie) îndreptându-se spre Târgovişte, unde, în absenţa sprijinului rus pe care scontase, vroia să-şi organizeze o zonă de rezistenţă împotriva intervenţiei turceşti. Boierii, în frunte cu mitropolitul Dionisie Lupu, ar fi dorit să-l urmeze pe Ipsilanti, dar Tudor îi împiedică şi le stabileşte un fel de „domiciliu obligatoriu” în palatul Belvedere, de fapt conacul lui Dinicu Golescu. Până astăzi se păstrează urmele unui tunel subteran, având unul dintre capete – vizibil încă – în curtea conacului, iar celălalt undeva în zona Cotrocenilor. Pe 1 mai se produce aşteptata intervenţie turcească, aceştia înaintând pe câteva coloane în Oltenia, Muntenia şi Moldova. Tudor, ezitant, a preferat să temporizeze adoptarea unei atitudini clare. Colaborarea sa era dorită de ambele părţi, şi de turci, şi de eterişti. Tudor preferă însă o poziţie de neutralitate în conflictul turco-eterist, declarându-le boierilor din „vremelnica ocârmuire”: „Eu trec peste Olt cu toată Adunarea norodului ca să mă întăresc în mânăstirile ce le-am umplut cu zaherele şi cu panduri; şi nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă ţin acolo multă vreme, ca în nişte cetăţi, pănă când voi sili pe turci să dea ţării drepturile şi privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă”. Pe 15 mai, Tudor şi oastea sa părăsesc Bucureştii, îndreptându-se spre Oltenia, pe drumul Piteştilor.
Un asasinat mişelesc
Tudor organizează marşul oamenilor săi după toate regulile artei militare, aşa cum făcuse şi pe drumul spre Bucureşti. În primul rând, el punea mare preţ pe disciplină, fapt care îl face, potrivit unui martor ocular, M. Cioranu, să execute până la Goleşti, pentru „furtişaguri mărunte, cu ştreang şi cu glonţ, douăzeci şi doi de panduri în vârsta tinereţii, bravi şi făcuţi pentru război”. Mai mult chiar, la poşta Cârcinovului, Tudor solicită tuturor căpitanilor săi să se angajeze în scris că nu vor mai tolera jafurile şi furtişagurile. În caz contrar, ei urmau să fie răspunzători. Patru dintre căpitani, Ghiţă Cutui, Ene Enescu, Ion Oarcă şi Ioniţă Urdăreanu, refuză. La Goleşti, Tudor îl execută pe Urdăreanu prin spânzurare, ceilalţi trei reuşind să scape. Această stare de tensiune din tabăra pandurilor va favoriza complotul eterist de curmare a vieţii lui Tudor. Acelaşi M. Cioranu afirmă în amintirile sale că execuţia lui Urdăreanu, „un flăcău [...] în cea mai frumoasă vârstă a juneţei sale [...] şi de o frumuseţe nespusă”, în plus, rudă cu cea mai mare parte a căpitanilor lui Tudor, i-a indignat profund pe aceştia din urmă. De aici până la trădare sau cel puţin o pasivitate condamnabilă în faţa acţiunii eteriste nu a fost decât un pas.
În noaptea de 20/21 mai, în tabăra de la Goleşti soseşte Iordache Olimpiotul, omul lui Ipsilanti şi fostul „tovarăş de drum” al lui Tudor pe drumul din Oltenia spre Bucureşti. Profitând de starea de agitaţie din tabăra pandurilor şi de insuficientele măsuri de pază luate de Tudor pentru siguranţa sa personală, el reuşeşte să-l aresteze pe acesta, punându-i în faţă acuzaţiile de înţelegere cu turcii şi de executare fără motiv a lui Urdăreanu. Ipsilanti şi oamenii lui ajunseseră demult la concluzia că Vladimirescu trebuie eliminat. Sperau în acest fel să alăture oastea pandurilor propriilor lor forţe în vederea conflictului cu turcii care devenise inevitabil. Dorinţă irealizabilă din moment ce pandurii, chiar şi după arestarea lui Tudor, se vor îndrepta spre Oltenia sub conducerea propriilor lor comandanţi. După un popas de o zi la Piteşti, Tudor este dus la Târgovişte, în faţa lui Ipsilanti. Dacă a fost sau nu judecat, aceasta rămâne încă o întrebare deschisă. Şi, la urma urmei, cine să-l judece şi pentru ce? „L-au judecat? El nu era un om să răspundă. L-au osândit? Ce preţ putea să aibă osânda de la astfel de judecători? A fost omorât noaptea la marginea oraşului, sub geana dealului de pe care priveghează mânăstirea Dealului cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai” (N. Iorga).
Într-adevăr, crima s-a produs în puterea nopţii (26/27 mai), iar sinistra faptă a fost dusă la îndeplinire de Vasile Caravia, un beţiv notoriu poreclit şi „monstrul de la Galaţi”, Gherasim Orfanos şi Constantin Cavaleropoulos. Aceştia au hăcuit trupul lui Tudor cu suliţe si topoare, aruncându-l apoi într-o fântână părăsită. Aşa s-a sfârşit din viaţă unul dintre cei mai remarcabili oameni pe care i-a dat acest pământ românesc: trădat, umilit şi ucis mişeleşte de nişte venetici. Tudor rămâne însă în istorie şi în conştiinţa românilor drept omul care, într-o clipă grea a existenţei noastre, s-a ridicat şi a glăsuit: Destul! Paloşul lui Vladimirescu a pus capăt unui veac de împilare, trasând calea neamului românesc spre o nouă epocă, cea a libertăţii şi modernităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu